Poetry.

Pentru ca pot, dar mai ales pentru ca ‘romanul s-a nascut poet’, si eu fiind un remarcabil(sau nu) exponent al poporului, ma simt dator sa imi aduc contributia la sinistra cantitate (masurata in metri cubi) de poezie. Nu spun ca am talent, si nu spun nici macar ca mi-a placut intotdeauna sa scriu poezii, poate nici acum nu imi place, dar, vorba aia, ‘ma chinuie talentul’. Nu am scris poeziile in 7 saptamani, cu stersaturi si taieturi si modificari de metafore si epitete, nah, nu sunt ca tovarasu eminescu(mai mult pentru ca nu eram beat cand le-am scris), ci pur si simplu am scris ce am simtit in momentul acela.

Gata cu introducerea, dar chiar va rog sa sariti cu pareri, daca va e cu putinta sa renuntati la 2 minute din viata voastra exacerbata, bune sau rele, pareri sa fie. Also, atacati ideea, nu persoana, si nu va luati de tematica, ci strict de idee/prozodie.

Poema Poematis

Seva cunoaşterii ce curge prin vene
Nu-i altceva decat un amalgam,
Un amestec al conştiinţei
Răpuse de ultimul recul al umanităţii
Sentimente, trăiri, concepte şi concepţii
Trăiesc în mine şi se-adună
Ca-ntr-un ambalaj de carne ce-şi revarsă măreţia
Asupra lumii care n-o vede,
Sau nu vrea s-o vadă.

Accese de furie stinse în pix
Se adună pe-o hârtie şi urlă spre cer
Ridică o mână ce mustră fiinţa
Celor ce odată se numeau oameni.
Un zeu păgân se stinge acum
Sub privirile celor ce nu vor să-l creadă
În deplinătatea fiinţei lui,
Şi-n puţinul adevăr ce incă-l deţine
Pâlpâie încă voinţa a mii şi mii de suflete pustii.

Pe-o alta foaie, se conturează iar
Viziunea lui despre ce nu cunoaşte,
Sau nu vrea să cunoască.
Frica senină semnându-şi amarul
În munca a sute de scriitori
Goi pe dinăuntru.
Izolaţi de rutina ce cu grija le strânge-n pumn
Ultima licărire de voinţă tacită.

Se dă batut. Işi inmoaie pana
În sângele a zeci de păcate
Ce l-au făcut ceea ce este:
Un biet martor al nefericirii noastre.

Nadirul îl atrage şi emană
Suferinţa unui singur om.
Un om ce, luptând pentru dreptate,
Privind senin în adâncul său
A vazut ceea ce este:
O lume de compromisuri,
Menită să-i curme măreţia.
Dar acum e singur.
Nici valea nesfarşită de agonie
Nu-l poate îndruma
Spre ceea ce este ţelul lui,
Un prim şi ultim moment de minimă libertate.

E singur şi doare.

Între sfârşit şi inceput

Îmi ascund zadarnic tristeţea
În spatele unui perete mut.
El nu vorbeşte, nu mă critică,
Deşi ar putea să m-arate
Cu degetul lui instigator.

Dar la ce bun s-ascunzi
Ce e al tău de drept?
Înzecite se răstoarnă cu furie
Grijile odată răstignite în neant.
M-ascund de ochii lumii
Prin văgăuna conştiinţei.
Vesel mă aplec şi le ridic asupra-mi:
Veşnicele cântări de surdo-muţi.

Teama patologică mă-nfioară
Dar se stinge-n scrum, şi striga iară:
-Al meu eşti, ai fost şi vei fi,
De-a mea cenzură n-ai să scapi!

Şi-ntradevăr,
Privesc surd cum fiinţa-mi respiră
Aerul macabru de sfârşit de eră.
Cântând cocorii, ei singuri prevestesc
O altă vreme, un nou vesel început.

Dar parcă uliii cei bătrâni se-adapă
Din seva bravilor cocori.
Şi-amarnic sfâşie neînduraţi
Căci ei au amuţit, şi cu ei deodată
A amuţit şi spiritul meu surd.

Apocalipticon

Azi, din cer curge pustiul
Acoperă tot şi tot e nimicul
Privesc în sus, din spirit
Se ridică usor un demon
Fiarele cu săbii de întuneric
Coboară groaie la sol.

Cel din urmă somn îmi ia ura cu mâna
Îmi ia viaţa cu cruzime,
Stingând seva lumii sub aripi de lumină
Se ridică şi privesc cu ură
Cum lumina vieţii se face cenuşă
Cum fericirea devine agonie.

Cerberi frivoli aleargă pe Styx în sus
Prădează suflete.
Satan e jumatate om
Îţi adapă frica prin genom
Şerpii senini se preling în sus
Ridicând cu ei ultima rază de speranţă.

Lumina din trup se stinge
În accese de furie oarbă
Satan şi-a lui ceată sunt flămânzi
Se-adapă până crapă ultima rază de lumină
Şi-acum noi, rătăcim goi în penumbră,
Sperând încă la salvare,
Dar raiul e gol, şi gol sunt şi eu.
Privim inutil în abis şi aşteptăm naivi.
Aşteptăm clipa cea din urmă
Să ne fure agonia,
Dar nu vine.

Nu vine..